Manichiură de poveste din 90′ până azi

Povestea mea cu unghiile îngrijite începe cam așa: o amintire dragă cu mama și mătușa care își făceau manichiura cu oje deschise la culoare, musai sidefate! Don’t judge, erau anii ’90! Bun, și acum hai să luăm lucrurile pe rând: prima mea ojă, obiceiuri și tendinți de-a dungul timpului și modul în care arată manichiura mea azi. Da, vă spun despre toate în acest articol!

Prima mea ojă

Satu Mare. Carpați I. Sau Carpați II (sunt nume de cartiere, dar habar n-am nici acum care e care, chit că am stat acolo când eram mică – a se citi înainte să merg la școală). O gheretă verde cu galben (probabil avea 3m pe 3m în cel mai bun caz) din tablă și sticlă. Treceam pe acolo ocazional – când mergeam în vizită la cunoștințe; îmi plăcea mereu să mă uit în vitrină. Jucării de pluș. Vaze. Flori de plastic. Seturi de machiaj. Și oje. Multe. Pe un rând întreg. Așezate pe culori. Și erau multe culori! Eram fascinată de ele, dar se termina repede fascinația, că doar noi ne continuam traseul. Și mă întorceam de fiecare dată acasă, la ojele roz pal și alb sidefat, care abia se vedeau când erau aplicate.

Doar că a venit într-un an 8 martie. Și a primit mama flori (sau o mică atenție) – amintiri difuze, eram la grădiniță încă :). Și printre altele s-a menționat ziua femeii. CLICK! ZBANG! BUM! În mintea mea lucrurile s-au derulat așa, vociferat către tata: ”Și eu sunt femeie, de ce n-am primit nimic?”. Nu mai știu răspunsul, dar cert e că am ajuns cu tata de mână la ghereta aceea galben cu verde. Și mi-am ales singură cadoul! Bineînțeles că mi-am luat un lac de unghii (doar nu crezi că-i spuneam ojă). Am oscilat între verde și un roz țipător, de-l vedeai din avion. Și acela a fost al meu! Eh, îți poți închipui reacția mamei când am ajuns acasă … dar aveam oja mea roz, super! (pe care nu prea am folosit-o, dar asta-i altă poveste).

Obiceiuri și tendinți

Tot de-ale mele obiceiuri. Și tendinți apuse (cum se zice la un matinal, la radio, care mă face să zâmbesc în fiecare zi). Le luăm pe repede înainte.

• Unghiile false. Da, cele de plastic, care veneau în seturi de 10 sau 20, împreună cu un super glue special. Într-o primă fază erau transparente, dar în timp lucrurile au evoluat și veneau gata colorate. Așa că tot ce aveai de făcut era să le aplici și să speri că atunci când le dai jos, rămâi cu un strat zdronțuros de lipici întărit pe unghii, și nu fără unghii! Am încercat o dată – never again!
• Manichiura franțuzească. Recunosc, au fost multe încercări aici – toate nereușite. Dar era o adevărată isterie cu povestea asta!
• Unghiile negre. Sau foarte roșii. Eram în liceu când se purtau. Și … nu eram fata cu genul ăsta de manichiură! De fapt nu știu dacă eram fata cu vreo manichiură în perioada respectivă, până când au apărut …
• Unghiile cu gel. Asociez asta cu finele liceului. Cu o serie de experimente ce țin de forme (dreptunghiulare, rotunjite) și culori (alb, albastru, argintiu, mov, auriu, etc). Acestea durau în medie 2-3h la salon până erau realizate și apoi 3-4 săptămâni până să fie înlocuite. E genul de manichiură pe care-l asociez cu mii de modele văzute la sute de persoane (nu exista limită când venea vorba de sclipici, lungimea sau ascuțimea unghiei, modele 3D, lănțișoare sau inimioare ce atârnau din unghie și câte și mai câte).

Și apoi lucrurile au început să se așeze. Nu mai aveam răbdarea neecsară pentru modele elaborate în saloane, așa că alegeam de fiecare dată ceva simplu în perioada facultății – unghii scurte, gel aplicat peste ele și model cât mai puțin (deloc dacă se putea, în favoarea unei singure culori).

Manichiura de azi

După ce am început să lucrez, am descoperit oja semipermanentă. Toate colegele aveau manichiura frumoasă, mereu ca scoasă din cutie, așa că le-am întrebat ce folosesc. Răspunsul a fost oja semipermanentă și asta a venit la pachet cu recomandări unde pot să-mi fac unghiile.

Doar că în timp, n-am mai fost dispusă să merg la salon, să-mi ajustez programul cu al unei alte peroane pentru a avea unghii îngrijite și să renunț la câteva ore o dată la 2 săptămâni pentru asta. Așa că mi-am luat toate cele necesare pentru a-mi face manichiura acasă. Sunt aproape 2 ani de atunci.

Azi pun mult mai mare accent pe simplitate (așa că unghiile mele vor fi simple, scurte și uneori date cu o singură culoare). Pentru mine e mult mai important să fie practice, să nu m deranjeze, să pot face orice cu mâinile (de la a folosi tastatura, la spălatul vaselor) și toate astea fără să am grija manichiurii.

Manichiura cu ojă semipermamentă, acasă

Din capul locului spun că asta e doar e un hobby pentru mine. Plusul e că nu mai trebuie să merg la salon și că pot să-mi fac acasă manichiura simplă pe care mi-o doresc, în ritmul propriu.

N-am știut nimic despre toată povestea asta la început, dar am învățat pe parcurs – mai eșuând, mai reușind și tot așa. Mi-am comandat toate cele necesare de pe un singur website (de la freză electrcă și lapă UV la câteva oje semipermanente) și m-am apucat de experimentat.

Am învățat că unghia e nevoie să fie extrem de bine degresată înainte de a aplica baza pe ea, că-i important tipul de lampă și că povestea nu-i gata după ce îți aplici culoarea, ci că ai nevoie de un top coat care face întreaga manichiură mult mai rezistentă. Și da, sunt multe branduri dintre care poți alege, însă mereu am optat pentru cele accesibile. Încă învăț când vine vorba de acest hobby și tot ce pot spune e că abia aștept să văd ce aduce tehnologia când vine vorba de manichiură.

A fost uimitoare tranziția de la un lac roz strident la gelurile colorate, care-ți permiteau să ai unghii incredibil de lungi. Azi e despre simplitate – cel puțin pentru mine – probabil amintireea aceea dragă de care-și spuneam la început a jucat un rol important. Și recunosc – abia aștept să văd ce aduc anii ce vin. Acum spune-mi, care-i povestea ta cu manichiura?