Povestea mea – Michelle Obama – recenzie

Era de neconceput ca pe blogul Lifestyle de poveste să nu se regăsească și gânduri despre cartea Povestea mea, scrisă de Michelle Obama. O am de ceva timp în bibliotecă, însă a fost doar în această perioadă de izolare socială impusă, când am ajuns să dau folia jos de pe ea, și să o citesc. A fost o lectură surprinzătoare, venită sub forma unor memorii bine scrise. Cred că avem multe de învățat din această poveste și recunosc, pe mine una m-a inspirat profund această carte.

Povestea mea – specificații

Editura: Litera
Autor: Michelle Obama
An apariție: 2018
Număr capitole: 24
Număr pagini: 620
Cuvinte cheie: memorii, autobiografie, istorie recentă
Stil: Onestă. Așa aș descrie cartea într-un cuvânt. Bineînțeles, e vorba de o autobiografie ce ne poartă în istoria recentă a Statelor Unite ale Americii și a lumii. Michelle își povestește viața începând cu copilăria, și până în momentul terminării celui de-al doilea mandat de președinte al soțului ei, Brack Obama. Totul pus într-un context atât de necesar și învăluit în perspectiva personală, care fac cu adevărat valoroasă această carte.

Povestea mea – ne ne poate învăța?

Revenind asupra cărții pentru a scrie aceste gânduri despre ea, mi-am dat seama că e o carte excelentă ce se adresează mai multor categorii de persoane. Așa că las lecțiile sub forma unor idei pentru fiecare categorie în parte.

Gânduri pentru părinți

Cartea e o autobiografie cronologică, așa că începe firesc cu descrierea familiei în care s-a născut Michelle LaVaughn Robinson, numele LaVaughn primindu-l după bunica ei. Ne aflăm în Chicago. La începutul anilor 70, Michelle se afla la grădiniță și aduce în prim plan multe memorii din acea perioadă. Dar și din anii de școală de au urmat.

”Acum cred că aceasta este una dintre cele mai inutile întrebări pe care adulții le pot pune copiilor – Ce vrei să te faci când o să crești mare? De parcă creșterea ar fi un proces finit. De parcă, la un moment dat, devii ceva, iar acela e sfârșitul.”

Vorbește mult despre familia ei (mama, tatăl și fratele ei) și modul în care au fost crescuți. Dar face descrieri și despre interacțiunile cu bunicii, pentru a înțelege mai bine relațiile din acea vreme. Iată ce sfaturi primeau de la părinți, care cred că-s extrem de actuale și azi:

„Orice om de pe lumea asta, ne spuneau părinții, are un trecut pe care nu îl cunoaștem, și numai pentru asta merită tratat cu o anumită indulgență.„

Iar mama sa îi spunea: ”Nu trebuie să îți placă profesoara ta, mi-a spus într-o zi, când am venit acasă văicărindu-mă. Femeia aceea are în cap materia de care ai nevoie și tu în al tău. Concentrează-te pe asta ți ignoră restul.”

Las rândurile astea aici pentru a le revedea când voi avea rolul de părinte. Sper să fie o inspirație și pentru voi.

Gânduri pentru femei

Să fii femeie de culoare în acea perioadă venea la pachet cu depășirea multor bariere și implicit cu premiere. Însă indiferent de culoarea pielii, Michelle a susținut de fiecare dată femeile și a creat oportunități pentru acest grup. Iar modul în care a făcut alegeri sau și-a trăit viața, cred că-i o puternică sursă de inspirație pentru fiecare dintre noi.

Când vine vorba de alegeri personale, la un moment dat spune despre Barack: ”Mă făcea să mă simt bine. Pentru mine, era un fel de unicorn – neobișnuit până la punctul în care părea aproape ireal.”

Apoi, pentru cele care vrem să avem control tot timpul, Michelle face o remarcă sinceră: ”Poate că lucrul cel mai important pe care un obsedat de control îl învață în facultate este acesta: pur și simplu, există și alte feluri de a fi.”

Nu în ultimul rând, vorbește despre importanța încrederii în sine și munca necesară pentru a ne defini. ”Dacă nu ieși în public să te definești singură, atunci vei fi rapid definită incorect de alții. De aceea nu aveam de gând să-mi asum un rol pasiv, așteptând ca echipa lui Barack să-mi dea indicații. După chinurile prin care trecusem în ultimul an, știam că nu mai aveam să mă las niciodată luată pe nepregătite.”

Gânduri pentru oameni

Însă dincolo de orice, Povestea mea e una în care ne putem identifica oricare, indiferent de sex. Și lectura e plină de imbolduri pentru noi toți, însoțite de explicații pertinente.

Vorbind despre importanța votului, Michelle ne spune așa: ”Cariera soțului meu îmi dăduse ocazia să urmăresc îndeaproape cum funcționează mecanismele politicii și ale puterii. Văzusem cum câteva voturi în fiecare secție puteau să facă diferența nu doar între un candidat și altul, ci între un sistem de valori și altul. Dacă doar câțiva oameni din fiecare cartier rămâneau acasă, aceasta putea determina ce învățau copiii noștri la școală, ce opțiuni aveam la dispoziție pentru îngrijirea sănătății sau dacă ne trimiteam sau nu armata la război.”

Apoi, referindu-se la dificultățile întâmpinate în campaniile duse cot la cot cu soțul ei, ne învață o lecție plină de umanitate: ”Am învățat că este greu să urăști de aproape.” Poate că de la distanță era percepută în multe feluri, însă în momentul în care se afla fizic alături de oameni, barierele se estompau.

Nu în ultimul rând, scoate în evidență unul dintre principiile pe care s-a bazat întotdeauna soțul ei. E un îndemn de a face pentru noi toți: ”Ne așezăm în lume așa cum e ea sau muncim pentru o lume așa cum ar trebui sa fie?”

Povestea mea la final

Îmi place nota cu care alege Michelle să încheie unul din marile capitole din viața ei. E un amestec fermecător de realism, presărat cu doze de speranță. ”Pentru mine, povestea mea nu este despre a ajunge undeva sau despre a atinge un scop anume. O percep mai degrabă ca pe o mișcare înainte, un mijloc de evoluție, o cale de a încerca permanent să devii un om mai bun. Călătoria nu se sfârșește.”

Alte cuvinte-s de prisos, așa că las aici recenzia mea pentru această carte ★★★★★.