Într-un final ne lăsăm stricați cu toții

”Nu încerca să schimbi lumea – mai bine caută persoanele care încă nu s-au stricat!” – mi s-a spus într-o zi. Apoi m-am apucat de fotografie.

Îmi doream să imortalizez chipurile celor dragi mie, exact cum le știam: curate, sincere, senine și pline de dragoste, pentru a le păstra intacte o eternitate. Însă pe măsură ce trecea timpul am realizat că oamenii de azi nu mai sunt cei de ieri, că avem răni cu toții- nu apar ele în fotografii, însă sunt acolo.

M-am întrebat cum ar fi dacă aș marca totuși pe pozele inițiale chinurile sufletești cu care se confruntau cei din jurul meu (mă refer aici la puținele pe care le cunoșteam). Concluzia a fost că în scurt timp, chipurile celor dragi mie ar fi fost pline de răni, unele cicatrizate, iar altele îmbibate în lacrimi.

Treptat, de fiecare dată când făceam câte o fotografie, ajungeam să-mi imaginez acel chip transformat de realitățile grijilor, al deznădejdilor ș-al dezamăgirilor – provocate în mare parte tot de.. oameni.  Mi-am dat seama astfel că într-un final ne lăsăm stricați cu toții.