Ascultă orașul nevăzut, haide la o cină pe întuneric!

Așa suna invitația care mi-a fost lansată și mă bucur că am acceptat-o.

Când mi s-a propus să particip la o cină pe întuneric la care vor lua parte atât persoane văzătoare, cât și nevăzătoare, credeam că vom lua masa în semiobscuritate (cel mult!). Dar bineînțeles că nu s-a întâmplat deloc așa!

Miercuri seara, ora 19:00. Trei tinere nevăzătoare și-au format grupurile pe care urmau să le conducă în restaurant pentru a lua cina. Laura era ghidul nostru; ne-a spus să facem un șir – eram nouă, să punem mâna pe umărul persoanei din față și să o urmăm.

După ce am intrat în încăpere și s-a închis ușa în urma noastră, s-a făcut beznă. Nu era nici măcar un întuneric cu care să te poți obișnui și apoi șă distingi ceva în jur – era pur și simplu beznă! Am fost nevoiți să avem încredere unii în alții, să avem răbdare și să înaintăm, încet, dar sigur, spre locul unde urma să cinăm.

Ce s-a întâmplat după e poveste. Despre obstacole și cum să le depășești. Despre oameni pe care-i recunoști doar după voci. Despre optimism. Despre culori pe care nu le vezi, dar pe care ți le închipui. Despre gusturi pe care le simți din plin pentru că te concentrezi doar asupra lor. Despre prejudecăți și lipsa lor. Despre toleranță. Despre iubire. Și iar despre oameni – toleranți, săritori și puțin mai înțelegători!

Mulțumesc PONTES și ASCOR pentru o astfel de lecție de viață!