Despre efemeritate …

Știu că ai să dispari din nou din viața mea în curând – nu știu cum, dar sunt conștientă că va veni ziua când va trebui să mă obișnuiesc să-mi petrec zilele fără să te regăsești în ele în altă formă decât în gândurile și amintirile mele. Însă până atunci, cu tot egoismul din lume, profit de fericirea care mi-o oferi fără să știi. ȘI ce dacă schimbăm două-trei propoziții într-o zi și doar ne tachinăm unul pe celălalt? Oricum vălul dragostei a căzut peste toată conversația și magia se întâmplă! Pot să schimb exact aceleași fraze cu oricine altcineva și n-am să fiu fericită..

Azi, acum, zâmbesc fără motiv după ce vorbesc cu tine. Și .. mă întreb de ce încerc să-ți explic ce simt când de fapt știu prea bine că e iubire. Sunt cuvintele astea mari de care profit (iar sau încă!). După ce vei pleca nu știu dacă voi mai putea să i le spun cuiva. Ultima dată ți le-am spus tot ție și n-am făcut-o pentru că așa am ales, ci pentru că așa am simțit. N-am făcut-o pentru că nu am vrut sau pentru că nu ar fi meritat nimeni să-i spun asta, ci pentru că n-am putut s-o fac.

Dacă știu că o să pleci, nu înseamnă că sunt pregătită pentru moment – doar conștientă că se va întâmpla. Însă de data aceasta nu am să încerc să te opresc. Dacă am învățat ceva din ultima despărțire (da, a noastră) a fost că ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă și că nu am resursele și nici mijloacele necesare să fac un om să rămână lângă mine…