Uneori … la revedere!

Am spus ”la revedere”  de atâtea ori că am pierdut șirul: oameni, locuri, experiențe, momente. Unora le-am spus în față, altora le-am spus în mine, dar de fiecare dată am făcut-o cu tristețe.

Uneori au plecat ei, alteori am fost eu cea care n-a mai stat.

Uneori mi-am dorit să spun cuvintele astea, dar mi s-a întâmplat și să mă împotrivesc.

Uneori am zâmbit sau chiar am râs printre lacrimi, căci speram ca nebuna să mă întorc acolo cândva; și aici nu vorbesc doar de locuri, ci și de timp.

Uneori am făcut liste cu motive pentru a mă convinge că aceea e cea mai bună decizie.

Uneori mi-am jurat că n-am să mai cred în cuvinte, implicit nici în astea două, și totuși …

… de fiecare dată am simțit că las o bucată din mine acolo unde am spus ”la revedere”.