Toamnă, spune-mi tu ce ne desparte?

Azi mi-am dat seama că ne desparte distanța și nu, nu la kilometri sau la mile mă refer când spun asta, ci la timp … Suntem așa departe unul de celălalt și anii au lăsat semne atât de adânci în noi încât știu că-i prea târziu să mai poată fi recuperat ceva. N-am fost o persoană pesimistă de felul meu, nu-s nici acum, dar dacă privim lucrurile cu adevărat știm că așa arată adevărul.

 Când am plecat ne-am promis unul altuia că ne vom fi alături în continuare și că ne vom susține reciproc. Așa a și fost – la început … Apoi viețile noastre au prins contururi diferite, vechile figuri au început să se estompeze făcând loc pentru altele, ne-am schimbat din tabieturi și ne-am implicat în activități noi, am renunțat la unii oameni din viața noastră și am construit noi legături; am mai crescut – pe scurt zis! Ne vedeam mai rar, așa că întrebam mai mult; încercam să ținem pasul dar un adevăr ne ținea în loc – nu mai reușeam să ne înțelegem unul pe celălalt.

Și atunci ce era de făcut? Tot ce clădisem atârna de un fir de ață sau poate de ceva mai subțire decât atât – dar poate era timpul să-i dăm drumul și să acceptăm că nu distanța, ci timpul e cel ce ne desparte.