1 sept 200.

Era iarna, iar eu asteptam primavara, dar ea a venit, fara sa ma intrebe, fara sa-mi ceara voie. A trecut insa, a trecut si vara… Acuma, la inceput de anotimp cald, cand toate cad, a cazut o cortina a nostalgiei si peste ochii sufetului meu. Se anunta un nou inceput, unul grandios poate, dar eu imi voi aminti intotdeauna de trecut!

Timpul a trecut, si nu ne-a iertat! Ne-am schimbat amandoi si nu mai stiu cum esti, la fel cum nici tu nu mai stii cum sunt.. Oare a trecut chiar atat de mult?  Mie imi lipseste prietenul ce l-am gasit in tine, omul care m-a invatat sa ma bucur de lucrurile marunte.. asta pastrez si voi pastra mereu!

De multe ori stau si imi imaginez cum ar fi sa fim din nou prietenii aceia care am fost candva… Oare ce s-ar intampla? Dar deja deviez de la realitate si ma aflu pe un taram nedrept de incert acum, cel al imaginatiei, si nu, nu mai vreau sa visez. E timpul sa recunosc ca am facut greseli, ca am plans, si-am plans noptile pana reuseam sa adorm, ca uneori ma plictiseam de viata pe care o duceam,  ca existau zile cand eram prost dispusa si ii alungam pe toti cei dragi din jurul meu, recunosc ca de multe ori incurcam lucrurile si le mai amestec si acum, eu sunt cea care isi transforma viata intr-un amalgam, si totui sunt eu...o eu care a invatat multe, dar nu destule, care a iubit si mai are dragoste, o eu careia i-a murit speranta pentru ca in clipa urmatoare sa reinvie, mai puternica de data aceatsa… o eu care iti scrie, un copil care, desi isi doreste, nu are taria sa opreasca planeta… Iar cand acel copil isi va seama ca poate sa o faca, va fi prea tarziu, caci din el, va ramane doar amintirea…