În timp ce ningea … [partea I]

Azi dimineață s-a pus să ningă cu fulgi mari în orășelul K., unde m-am mutat de curând. M-am oprit din muncă. Mă uitam pe fereastră și în timp ce-mi pierdeam privirea printre fulgii pufoși, în minte mi se derulau întâmplările care au avut loc în urmă cu o săptămână.

Era vineri seara când am primit mailul în care eram anunțată că luasem job-ul și că luni urma să-mi iau postul în primire. Nici măcar nu visasem la asta când am aplicat, am făcut-o pur și simplu și acum iată-mă pusă în postura de a mă muta la 700 de km de orașul meu natal – provocator, nu-i așa?

Mi-am rezervat biletul de avion pentru zorii următoarei dimineți, iar apoi mi-am anuțat familia că plec. Deși aveam destui ani în plus pe lângă cele două decade, părinții mei nu concepeau să iau decizii de una singură, mai ales atât de radicale,  așa că și în acest caz au început cu șantajele emoționale. Doar că de data aceasta am făcut un efort supraomenesc să nu le iau în considerare, ca până acum. Rămăsesem aici pentru ei, dar simțeam cum mă plafonez de la o zi la alta; în plus mai intra în ecuație și impasul emoțional în care intrasem -să fac ce-mi spune inima sau mintea?-, prin urmare eram mai mult decât hotărâtă – aceeași eu urma să plece spre o viață nouă!

Mi-am pregătit bagajele în grabă, am încercat pe cât posibil sa-i liniștesc pe ai mei, iar apoi am plecat la aeroport. Dupa ce mi-am luat rămas bun de la ei, nu am mai privit inapoi – și nu pentru că nu aș fi vrut, ci pentru că n-am fost în stare. Oricum, la ce bun? Chiar dacaă nu era ca și cum plecam pentru totdeauna si deși aveam să mă întorc în vizită cât de des va fi posibil, știam că ne e greu tuturor.

Doar că era necesar să plec și iată-mă aici la șapte zile de atunci, privind dansul fulgilor de nea. Nu mă mai simțeam ca o fugară și în sfârșit îmi găsisem liniștea. Eram fericită că alesesem cu inima și-mi folosisem mintea pentru a ajunge unde vroia prima!